Love of my life

Adica Roxette.
Marie Fredriksson a avut o tumoare la creier indepartata cu succes in 2004. Din cate am inteles si-a pierdut vederea la ochiul drept si are cateva probleme in a se coordona motric. Per Gessle a insistat ca ea sa revina pe scena sub umbrela Roxette si anul asta au cantat live su orchestra simfonica in spate la nunta printesei Victoria a Suediei.
Desi in mod evident Marie nu mai poate sa cante ca altadata, o face infinit mai bine decat alte dive ale prezentului care incurca lumea pe la premiile MTV.
Ma inclin in fata Mariei si a lui Per si ii voi iubi la fel de mult toata viata.
Ei sunt tineretea mea.

Anunțuri
Published in: on Septembrie 28, 2010 at 3:57 pm  Comments (3)  

Jurnal de Anglia – ziua 4

Traseu: de acasa la Tesco, de la Tesco in Parcul national din Colchester si inapoi acasa

Adica o zi de respiro si plimbari impreuna cu parintii prietenilor nostri (niste oameni adorabili) si de exploatat indeaproape verdele englezesc. Care e mai verde decat cea mai pura invidie, mai ales sub un cer gri care ii accentueaza tonalitatea.
Asadar, trezit de dimineata si mers la Tesco (un lant de supermarketuri asemanator cu Mega Image-ul de la noi, dar o idée mai mare) pentru achizitionare de troller in vederea shoppingului desantat pe care urma sa il facem la Londra ziua urmatoare si de ceva de mancare.
Tesco e un magazin asemanator cu Mega Image, asa cum am spus deja, nu numai prin dimensiuni si atmosfera, dar si datorita marfii. Deci ok. Cu mentiunea ca la sectorul legume fructe stau rau de tot, dar si scump. Si totul se vinde la casoleta. Asa ca ne-am redirectionat spre proteine si carbohidrati, dar bio.
La “raionul” de filme si carti, raiul pe pamant: preturi mai mult decat rezonabile la toate cele, si o gama variata de entertainment, printre care si toate sezoanele la Friends si Sex and the City. Iar un sezon costa numai 7 lire, in conditiile in care in Carrefour un singur sezon sare de milionul de lei vechi. Pai dreptate-i asta?
A, sa nu uit: in caz ca nu ati retinut cat de amabil si serviabil (nu servil!) este personalul de deservire (asta ca sa epuizez toata familia lexicala) va mai dau o mostra:
Dupa ce am platit toate cumparaturile le-am aburcat intr-o punga de plastic, dar am fost cam Pacala si le-am inghesuit pe toate intr-o singura punga de dragul ecologiei; punga se sparge si pe jos imi pica un ditamai borcanu’ cu dulceata de zmeura, facand pe pardoseala atat zgomot, cat si mizerie. La care doamna de la casa sare in sus (m-am si ferit instinctiv, de frica sa nu ma linseze), panicata toata (ea, nu eu) ca mi s-a spart borcanul si oferindu-se sa il inlocuiasca, FARA SA MAI FIE NEVOIE SA-L PLATESC. Explicandu-mi ca greseala a fost a lor, ca au pungi proaste. Nu pisicuto, nu aveti pungi proaste, mai degraba stati prost cu self-esteemu’, eu am fost toanta care a pus toata marfa intr-o singura plasa, dupa obiceiul indienilor care isi aburca tot familionu’ pe o bicicleta (sau al taranilor din diverse zone ale Romaniei care se inghesuie cate 60 intr-o garsoniera din Bucuresti, pentru ca traiul in Capitala merita – nu-i asa – toate sacrificiile). Am iesit de la Tesco cu senzatia noua pentru mine (si ce e nou, ca si pantofii, jeneaza la inceput) ca totul e randuit cum trebuie intr-o lume dreapta si buna. Banuiesc ca si aveam dreptate, dar numai intre limitele teritoriale ale Marii Britanii.
Dupa cumparaturi, am vizitat un parc natural din Colchester smuls parca din acuarelele de secol 19 executate de tinerele domnisoare de pension, in care mana omului a intervenit atat cat sa nu il napadeasca buruienile si sa nu strice armonia peisagistica naturala. Rezultat: asa cred ca arata locul cu verdeata unde cu toti vom ajunge la un moment dat. Sau cel putin sper sa arate asa. Cat am stat pe pajiste si am privit oamenii cum pescuiesc, se plimba, si copiii cum se joaca, cred ca am intinerit cu vreo 10 ani. Doru chiar a intrat in vorba cu un pescar si i-a fotografiat si captura. Omul dadea la crap dar pe sistem catch&release, ca ei oricum nu mananca crap, fiind considerat un peste slab, dar oricum i-ar fi dat drumul, indiferent ce jivina ar fi prins.
In Marea Britanie, pana si crapii au noroc.

Published in: on Septembrie 21, 2010 at 3:20 pm  Lasă un comentariu  

Haideti sa ne vedem sambata!

Eu voi fi la Verde Cafe ca expozant si astept cat mai multi prieteni. O sa fie cafea fierbinte, limonada parfumata, atmosfera de toamna si lucrusoare de bun gust.

Published in: on Septembrie 13, 2010 at 10:29 am  Lasă un comentariu  

Deci

Prenume: Oana
Nume: Serban

Ocupatie: producator emisiuni de radio, traducator
Varsta: 32 (da’ n-ai zice)

Statut social: middle class si maritata cu Doru Serban

Educatie: liceul de limba engleza George Cosbuc, Scoala Superioara de Jurnalistica (licentiata in presa scrisa si stiintele comunicarii)

In prezent: producator si realizator la Radio Guerrilla, Bucuresti

Imi plac: muzica indie/rock, stand-up comedy, literatura britanica, pantofii, meseria mea, pub-urile, sitcomurile de la BBC, berea calda, Jeremy Clarkson, hainele vintage, Vama Veche, Sinaia, Londra

Nu-mi plac: puloverele, ostentatia, discutiile si urarile de complezenta, SMS-urile, cafeaua cu zahar, ceaiul fara zahar, Mariah Carey, creioanele cu mina de 0.5, telefoanele complicate

Am un cult pentru: familie si vacante

Published in: on Septembrie 9, 2010 at 2:33 pm  Comments (3)  

Jurnal de Anglia – ziua 3


Liverpool St. Station – Covent Garden – Leicester Sq. – Trafalgar Square – Whitehall – Westminster Sq. – Big Ben – Westminster Bridge – Westminster Abbey – St James Park – Buckingham Palace – St. James Palace – St. James Street – Piccadilly St. – Piccadilly Circus – Soho – Covent Garden – and back to Liverpool St. Station to Colchester.

Cam asa a aratat cea de-a treia zi la Londra ca itinerariu. Gara Liverpool e undeva prin City, destul de aproape de St Paul. Trenurile via Colchester – Londra si retur vin la un interval foarte putin aprox de 15 minute , si asta in conditiile in care intre cele doua orase sunt 90 de km. O calatorie dureaza intre 50 de min- 1 ora. In functie de tipul de tren si numarul de halte la care face statie. Sau in functie de cum cad frunzele pe terasament, care pot provoca intarzieri, in ciuda faptului ca reprezinta un fenomen natural si ciclic. Dar they might be the wrong sort of leaves, asa cum a glumit – fara sa glumeasca – o autoritate de-a lor de la transporturi, ca sa explice beleaua.
Covent Garden e o fosta piata de fructe si legume (aici s-a filmat My Fair Lady cu Audrey Hepburn, respectiv scena in care ea vindea flori in piata), care actualmente e o zona extrem de populara printre turisti. Tot aici se afla celebra Royal Opera House, dar careia tot Covent Garden i se spune. La Covent Garden poti sa executi un shopping destul de eclectic, putand achizitiona de la celebrele (si previzibilele tricouri inscriptionate cu “I Love London” sau mai kitchoasele: “My sister/mum/dad/aunt/mistress/ went to London and all I got was this lousy T-shirt”) si pana la bijuterii fine, tablouri, gravuri, fructe, sepci, gentute si alte nimicuri indispensabile. Dar, foarte important, zona e perfecta pentru cumparat cadouri, de la cadouri nu foarte scumpe dar frumoase pentru cei dragi, pana la cadouri kitchoase si ieftine pentru cei mai putin dragi, dar fata de care ai obligatii. Tot in incinta Covent Garden (sub cupola vechii piete) se afla cateva cafenele dragute, unde poti manca produse de patiserie, dar si savura un vin alb rece sau chiar un platou de oareceuri mai rafinate, adica altceva decat kidney pie sau fish&chips (astea din urma sunt chiar gustoase, cu toate ca chipsurile nu exceleaza; la noi de fapt chips inseamna cartofi crocanti taiati in felii subtiri – acolo cartofii sunt destul de mahniti si oricum, sa zici mersi daca ti-i taie in patru sferturi).
A urmat Leicester Square, un loc dragut si colorat (un fel de ceasul de la Universitate de la noi, unde tineretul isi da intalniri – un loc cool frecventat de oameni cosmopoliti) pe care l-am tranzitat catre Trafalgar Sq, cea cu columna lui Nelson, National Gallery si o splendida panorama catre Big Ben. Trafalgar Sq e legata de Piata Westimnster prin bulevardul Whitehall, o splendoare arhitecturala, unde se afla si Muzeul Cavaleriei Medievale, plasat in palatul regelui Henric al VIII lea (ala cu 6 sotii, dintre care 2 n-au avut noroc in viata, si pana la urma, nici viata!). Bulevardul trebuie vazut neaparat (mai ales ca din el se ramifica si strada Downing pe care locuieste premierul la nr 10); in ce ma priveste m-a impresionat mai mult decat piata palatului Buckingham cu palat cu tot.
Nu am traversat podul Westminster in acea zi, ci am bifat repejor zona cu toate cele (Big Ben, Westminster Abbey, Parlamentul), ca sa ne intoarcem catre resedinta reginei. La care se ajunge prin St James Park, care cica ar fi cel mai elegant parc al Londrei. Posibil, daca il compari cu Hyde Park, care cred ca arata bine doar cand se umple de oameni la concerte. In rest, e plictisitor si monoton. St James Park e plin de tot felul de specii de pasari, dar cum ornitologia sau whatever nu m-a atras niciodata, nici n-am fost prea impresionata. Dar e linistit, verde si are si flori, deci merita o plimbare. Plus doua perspective superbe de pe un pod, una spre Palat iar cealalta spre London Eye.
Regina era acasa cand am trecut noi pe-acolo – n-am mai sunat la usa sa verificam, am vazut doar steagul arborat in varful catargului, pus acolo exact pentru asta, ca sa nu se mai deranjeze lumea s-o strige sau sa-i dea telefon – ce oameni prevazatori!
In fata Palatului era cam murdar, de la turisti evident, ca englezi n-am prea vazut…Palatul in sine impresioneaza ca simbol regal, altminteri au ei cojmelii mai izbutite prin Anglia. Mai bine arata palatul St James, o chestie micuta si spooky in stil Tudor, unde isi are printul Charles birourile. Palatul se afla in capul strazii St James, o strada formidabila cu magazine unul si unul (pt bugetul nostru ele au fost niste muzee chiar dragute). Aici se afla Fortnum&Mason (cu dulciuri si chestii decorative), Hatchard (o librarie veche din 1897 si care se afla in proprietatea casei regale, cu carti grozave), si o gramada de magazine de comanda pentru palarii, costume, manusi si alte outfituri iubite de englezi.
Piccadilly Street e la fel de frumoasa, dar mai larga si mai aerisita, iar Piccadilly Circus e un amalgam colorat de magazine, full de turisti ziua si de betivi seara. Aici n-am dat pe spate, daca pot spune asta despre un oras in care mi-a placut tot ce am vazut si in care m-am simtit mai bine ca acasa.
Districtul Soho mi s-a parut atat de scary, ca nici macar n-am scos aparatul din geanta sa fac o poza. In el este inclus si nelipsitul Chinatown, plin de localnici (dar chinezi) si de restaurante cu specific. In ghiduri Soho e descris pozitiv, dar nu va recomand sa il vizitati cand da sa amurgeasca. Personal nu cred ca il voi mai vizita si a doua oara, desi m-au fascinat oarecum culoarea locala (in care predominau nuantele etnice de galben si negru), aglomeratia eclectica, magazinele cu street food (adica ia d-aici si cara-te!), boutiqurile (de fapt dughenele, ca sa nu credeti ca se intrevede ceva rafinat p-aici) cu tot felul de nimicuri (nu mi-as fi luat nimic nici macar ca souvenir), si de fapt posibilitatile nesfarsite de a te distra (cinematografe XXX, localuri de masaj si de soft striptease, jocuri de noroc, etc. – desi daca as avea astfel de inclinatii nu tre’ sa ajung taman la Londra, e suficient sa intru pe Torrent sau sa merg prin Drumul Taberei). In plus, desi eram moarta de foame, n-am indraznit sa imi cumpar nimic altceva in afara de produse ambalate (din “comert” cum ar veni), si de bauturi imbuteliate. Dar ma rog, sa zicem ca e o alta fata a Londrei care, atata timp cat e inclusa in ghidurile turistice, merita vazuta o data. Si gata. Gata cu cea de-a treia zi, vreau sa zic.

Published in: on Septembrie 7, 2010 at 3:57 pm  Comments (1)