Meniu la iarba verde / Bucuresti 1984

La frageda varsta de 6 ani, mergeam cu mama la strandul Tineretului, cel situat vizavi de stadionul Iolanda Balas, unde au cantat baietii de la Massive Attack acum doi ani. Strandul nu mai exista de cativa ani, sau cel putin nu mai e deschis, fiind obiectul (ca atatea alte locuri splendide din Bucuresti) unor scandaluri si mafii imobiliare. Fizic, nu s-a construit nimic pe el deocamdata, si am inteles ca primarul incearca sa il redea bucurestenilor (nu mai stiu daca e vorba de fostul sau actualul primar, ca toti mint la fel).

In sfarsit, ideea e ca in acest strand minunat, cu 3 bazine, poienite si plaja amenajata mi-am petrecut multe veri, din copilarie pana la majorat. Cand eram mica si mergeam cu mama, stateam cam toata ziua, deci pranzul acolo ma prindea. Astfel ca mama il pregatea de acasa. Si continea cam urmatoarele: snitele, chiftele, rosii si uneori branza. Desert nu pupam, decat eventual niste fructe, mama incercand sa contracareze cantitatea de prajituri cu care bunica ma regala saptamanal.

Totusi, mama citise si ea sloganul de pe un bloc din apropierea garii Constanta (Nu dati banii pe prostii si luati dulciuri la copii), si din cand in cand ma ducea la cofetaria hotelului Bucuresti (actualul Radisson) pentru o tratatie cu inghetata de zahar ars. Sublima! Imi amintesc si acum mesele rotunde placate cu marmura si scaunele cu spatar inalt, prea joase insa pentru mesele respective, care ma faceau sa imi lungesc gatul, mai ales cand venea inghetata, intr-o cupa prea inalta pentru mine. Iar inghetata era absolut delicioasa, si destul de piparata ca pret, avand in vedere si unde o mancam. Ritualul periodic in care ma dedulceam la o inghetata – de fitze, pe vremea aia – era o adevarata mondenitate pentru mine, mai ales ca mama ma si imbraca adecvat, ca pe o mica lady (tin minte si acum in ce hal ma mancau ciorapii albi de PNA mai ales cand stateam pe scaun un timp indelungat).

Dar sa nu uit de la ce am plecat. Adica de la gustul unic al mancarii consumate la iarba verde. Si acum, la maturitate, in rarele prilejuri cand merg la picnic (care a fost detronat de mult mai zgomotosul si manelistul gratar), caut inconstient gustul rosiilor din copilarie, si al chiftelelor facute de mama. Pot sa-l caut mult si bine, ca e degeaba. Nu mai am 7 ani, nu mai merg cu mama la strand, iar strandul nu mai exista. Dar weekendul asta voi savura o friptura de curcan, o portie de cartofi prajiti, un mujdei de usturoi si o salata verde. Facute, din fericire, tot de mama.

Reclame
Published in: on aprilie 23, 2010 at 1:56 pm  Comments (1)  

Oda sosurilor

Imi place sa gatesc. Nu orice. Desi in general sunt o persoana traditionalista, cu nostalgii din principiu pentru un trecut mai bun, nostalgia imi dispare brusc cand vine vorba sa gatesc feluri de mancare cu care am crescut. Nu pentru ca n-as mai vrea sa am de-a face cu ele din snobism, ci pentru ca sunt sigura ca nu mi-ar iesi cum ii ies mamei mele, sau bunicii. E o mentalitate paguboasa, recunosc, caci daca ar gandi toti ca mine, majoritatea retetelor nu s-ar mai transmite generatiilor viitoare, ar disparea pur si simplu. Insa personal nu ma vad gatind (si nici mancand) urmatoarele: sarmale, ciorbe de verzituri (loboda, salata, stevie si alte veggies pe care le vad mult mai interesant mixate crude intr-un bol), plachie, stufat, tuslama, ciulama, galusti pentru supa, gogosi, gris cu lapte, tocanitze, caltabos, pilaf, pandispan, clatite, ghiveci, ciorba de potroace, dulceturi, gemuri, si cred ca mai sunt si altele. Fie vorba intre noi, parte din sentimentul meu de respingere fata de aceste mancaruri vine si din faptul ca, avand de-a face cu ele in copilarie,  acum, la maturitate, sunt condamnata la un vesnic regim de slabire. Fac parte din generatia crescuta cu mancaruri facute in casa si cu Eugenii (desi personal am fost scutita de aceasta trauma, bunica-mea fiind un Chopin al dulciurilor), deci din generatia care habar n-avea ce e ala fast food. Teoretic, am fost hranita mai sanatos decat kinderii din ziua de azi, dar cu multe grasimi si carbohidrati, care mi-au jignit metabolismul.

Revenind insa la placerea de a gati (si sperand sa termin o data cu obiceiul asta prost de a-mi incepe ideile cu verbul la gerunziu), am realizat ca de-adevaratelea imi place sa prepar doar un lucru (dar in multiple variante): sosuri. Sotul meu (un impatimit bucatar si el, dar asta in alt episod) ma flateaza cu informatia ca la marile bucatarii (instelate cu Michelin) exista oameni specializati numai in sosuri, pentru ca asta e o treaba foarte grea, nu oricine se pricepe sa o faca asa cum trebuie. Sper doar ca sosangiii astia nu sunt pentru arta culinara ce sunt stomatologii pentru medicina.

Sosul pe care nu obosesc niciodata sa il prepar cu totala daruire este cel cu nuci si gorgonzola, care merge de minune cu paste linguini, cu muschi de vita la gratar, cu o salata de rucola, cu somon sau pui la cuptor, si chiar si cu cateva crostini (felii de paine prajita), drept gustare.

Reteta e simpla, dar secretul consta in ingredientele folosite, care trebuie sa fie de cea mai buna calitate. Deci si scumpe. Folositi unt nesarat gras (President de exemplu e foarte gustos), smantana adevarata de la tarani sau de la cutie gen tetra pak (Gran Cucina, rosie, e excelenta), si evident, o branza nobila cu mucegai albastru, nu neaparat gorgonzola (pe piata romaneasca nu sunt decat vreo 2 sortimente, ambele slabe).  Rocquefort sau Bleu d’Auvergne sunt cele mai “imputite”, deci si cele mai gustoase. Evitati sa cumparati branza mucegaita gata ambalata, alegeti varianta vrac, in care va alegeti singuri bucata din calup.

Ingrediente pentru 2 persoane: 

1 cana de smantanta (sau jumatate, cand doriti ca sosul sa aiba gust mai pregnant de branza)

1 bucata de unt, cat se ia intr-o lingura

100 de grame de branza albastra, taiata in bucati mici

4-5 mieji de nuca, uscati la cuptor in prealabil

 Mod de preparare:

 Se topeste untul in tigaie (amestecand cu o lingura de lemn), se adauga un praf de sare si unul de piper, se adauga branza, pana se topeste si ea, se adauga apoi smantana, putin cate putin, pana se omogenizeaza totul. La sfarsit se adauga nucile prajite, pisate marunt, se mai amesteca o data si gata. Se serveste cald, nu fierbinte.

Published in: on aprilie 21, 2010 at 3:52 pm  Comments (1)