Made in Turkey. By Russia

De mica mi-a placut la nebunie sa stau la hotel. La munte, la mare, in provincie, nu conteaza…hotel sa fie. Ba chiar crosetez in minte un weekend romantic pentru mine si sotul meu la un hotel din capitala unde cu drag platim impozitele, transportul in comun si sansa de a trai (!)
Dintotdeauna, hotelurile mi s-au parut sexy, usor decadente dar prietenoase, in stilul lui Festila (prietenul lui Pinocchio, ala de-l indemna la rele, puneti mana si revedeti materia din urma), care exista pentru a te servi. Eu m-am nascut in frumosii ani 80, in care servitorii nu mai erau la pret, iar dupa Revolutie au devenit prestatori de servicii, in traducere o casta mofturoasa de printi si printese pe care nu-i mai trage inima la munca, si care probabil (sigur!) au dat nastere din lipsa de personal dedicat, conceptului de all-inclusive, pe care l-am trait si eu pe pielea mea, si care mi s-a parut mai complicat decat asamblarea unor rafturi de la Ikea (ca tot pe do-it-yourself se bazeaza si astia).
Concret, in luna mai 2012 mi-am zis ca trebuie sa examinez si eu conceptul revolutionar de “totul inclus” si, cum imi place sa fac lucrurile metodic, m-am gandit sa merg direct la sursa, in patria inclusilor, Turcia.
Pe scurt: 4 stele, Mediterana, zona Antalya, opt zile. In prima zi m-a izbit violent o dorinta naprasnica de a ma intoarce acasa. Noroc ca plimbarea romantica de pe plaja la apusul soarelui m-a anesteziat intrucatva. La hotel (unde am ajuns regulamentar, cu autocarul care ne-a preluat de la aeroport, indrumati istoric si geografic de un ghid moldovean de dincolo de podul de flori care stia romana cum stiu eu greaca – putin) am avut surpriza de a constata ca nu stia nimeni boaba de engleza. Turca nu stiam eu. Rusa? Nemtudom, pardon my French! Da-i repede Google, verifica daca intre timp coasta antalyana a devenit provincie sovietica au ba, ca prea se dadeau turcii mari cu rusa lor. Google e un prost, doi, stai jos, si oricum nu era wireless in hotel. Tot francezii mi-au aratat lumina, ca in ‘48, ca mi-au dat si lacrimile retrospectiv, in sensul ca o vanzatoare din Carrefour, care stia engleza, mi-a explicat ca in zona aia vin rusi in vacanta, ca e nu’s ce deal comercial de infratire intre popoare, turcii trimit paturi si fistic, rusii renoveaza hotelurile si isi trimit compatriotii fara dare de mana in concediu ca sa verifice zugraveala, pentru o deplina satisfactie mutuala. Explicatia mi-a confirmat inca o data faptul ca destinul personal e indisolubil legat de al tarii mele, in sensul ca m-am simtit fix ca Romania in al doilea razboi mondial, atat inainte cat si dupa 23 august 1944, respectiv, eu ce dracu’ caut aici? Dar tot ca Romania am decis ca daca tot am inceput prost, de ce sa nu continuu, dupa care ma insor cu soarele si luna, ca altceva tot n-am mai bun de facut.
Asa ca m-am intors la hotel (de la Carrefour, unde am stat vreo 2 ore, ca mi se facuse dor de casa). Spre deosebire de personalul acru, neprofesionist, arogant si chiar agresiv de pe litoralul nostru, turcii par usor de pe alta planeta. Bine, au si scuza ca nu inteleg nimic din ce spui, si ca a durat 5 minute sa ii explic barmanului ca vreau un pahar gol. (“empty glass” a fost prima abordare, verbele eliminandu-le de cand am luat cheia de la camera, dupa care am renuntat si la adjectivul “empty” ca era in plus, dar a functionat pana la urma, in sensul ca m-am ales cu un pahar plin de cuburi de gheata pe care le-am aruncat in piscina). Asa cum nu’s ce destept din Antichitate si-a dat seama ca poate trai fara niciun produs al civilizatiei (sa-i zicem trusou in limbaj de nunta), tot asa mi-am dat si eu seama ca pot sa ma descurc si chiar sa ma distrez uneori folosind in exclusivitate limbajul non-verbal. Sau datul energic din maini, ca politistii de la rutiera. Ajuta enorm. Si tonifiaza. Si cand nu ai obiceiuri haotice, pana la urma se prinde si personalul hotelului cam ce vrei de la el. De pilda, dupa trei seri consecutive si obositoare in care ceream de la bar cutia de table si 2 pahare de vin rosu, din a patra seara ni le pregateau ei de cand ne faceam aparitia pe terasa, cu zambetul complice aferent, de natura sa ne flateze, dar care imi amintea oarecum neplacut de betiile din studentie, cand barmanii din club A aveau acelasi zambet cand ma sprijineam cam mult de tejghea.
Dar sa revenim la prestari servicii. Daca receptionerul mai rupea doua-trei cuvinte in engleza (lucru pe care l-am speculat ordinar, cerand in fiecare zi prosoape curate de plaja, in conditiile in care ele se schimbau la 3 zile), femeile responsabile cu curatenia nu stiau nici turca prea bine, cred, pentru ca nu le-am auzit decat mormaind. Curatenie faceau in dorul lelii, nu schimbau zilnic prosoapele de baie, ci doar le rearanjau pe stative, lucru care ma deruta cumplit, riscand in fiecare dimineata sa sterg primul loc spalat cu acelasi prosop folosit pentru ultimul loc spalat cu o seara inainte.
Mancarea a fost cel mult comestibila, da’ cum eu sunt vesnic condamnata la regim de slabire, nu m-a deranjat foarte mult. Orgasme culinare n-am avut, si nici macar tresariri, daca ma gandesc bine. Un singur lucru mi-a placut la nebunie acolo: ceaiul. Au turcii un ceai cum n-am baut nicaieri, nici macar in Anglia. De dragul lui am renuntat si la cafeaua de dimineata, si practic il beam pe tot parcursul zilei. Sublim! Mi-am adus si acasa ceai din asta, pe care evident ca nu stiu sa-l dozez, si e o mizerie.
De plaja nu are rost sa ma plang, desi e alcatuita exclusiv din pietre, si nici de mare, care e cristalina, albastra, verde, si nu pute.
Si oricum, ideea era sa vorbesc despre hotel(uri). In zona in care am fost eu cred ca s-au vorbit astia sa recreeze atmosfera anilor ’90 sau oi fi nimerit eu in plin extrasezon tematic. Pe care l-au replicat atat de autentic, inclusiv dpdv vestimentar, ca ori am trait eu ziua cartitei, ori turcii astia sunt incremeniti rau in proiect. Adevaru’ e unde-s rusi, nici iarba nu mai creste. Romanii stiu de ce…

Published in: Fără categorie on Iulie 18, 2012 at 11:06 am  Lasă un comentariu  

A new radio. A new me.

Crainicii de la Rasarit, in fiecare dimineata la Click FM. De luni pana vineri, de la 7 la 10

106.2 sau www.clickfm. ro

Cu mine si cu Ciprian Dinu.

Accept comentarii, laude, critici (constructive) si sugestii. Pentru reclamatii, mai ganditi-va o data 🙂

Published in: Fără categorie on Octombrie 10, 2011 at 4:12 am  Lasă un comentariu  

Personaje de poveste pe care le-am detestat

Mama Scufitei Rosii: cred ca ea a inventat conceptul cresterii copilului cu cheia de gat. Cucoana face figuratie doar la inceputul povestii, ceea ce demonstreaza cat de denaturata e: nu numai ca isi lasa unicul copil sa umble brambura prin padure, ea insasi o pune sa ii faca diferite comisioane (dintre care sufertasul pentru bunica ii va fi fatal, dupa cum se va dovedi. Fratii Grimm o scapa pana la urma reintroducand vanatorul din Alba –ca-Zapada sa rezolve urgenta, dar Charles Perrault e mai realist si o lasa sa crape; cred ca nici el n-o suferea pe ma-sa.

Dar sa revenim: mama Scufitei Rosii era sigur fie spalatoreasa, fie calcatoreasa, fie muncitoare la fabrica de paine sau in oricare alt loc in care se lucreaza in schimburi. Adica obosita si indobitocita de o meserie cu care s-a ales pentru ca nu i-a placut scoala. Maica-sa (adica bunica bolnava din padure) avea sigur facultate, stia franceza si sa cante la pian, dar ii murise barbatul in razboi si n-a putut razbi de una singura cu tampita de fie-sa, care a si ramas gravida cu Scufita Rosie inainte de a se marita. De maritat nici nu s-a mai maritat pana la urma de fapt, barba-su parasind-o inainte de nasterea copilului. Ca daca ar fi fost prezent, n-ar fi lasat-o in prostia ei sa-si trimita fiica prin padure cu o treaba care in mod normal i-ar fi revenit ei. Cand mama ta e bolnava, nu trimiti o ametita de 8 ani care nici restu’ de la paine nu stie sa il calculeze, cu placinte la bunica-sa. Alta tampenie, ca veni vorba: aia e bolnava, are nevoie de orice de la paracetamol la Xanax si tu ii trimiti placinte. Cred ca a facut-o doar de obligatie, sau ca sa se achite de faptul ca batrana i-a facut o scufita rosie nepoata-sii (tot ea saraca, ca fie-sa o ardea pe Facebook dand like la poze cu prajituri).

Inainte sa puna oareceurile pentru bunica in cosulet, mama Scufitei Rosii isi aminteste vag sa ii dea copilei niste sfaturi elementare, prin urmare atragandu-i atentia sa nu se joace prea mult prin padure si sa se fereasca mai ales de lupul cel rau. Zi sa innebunesti cucoana, ca tu asa ai fi facut! Si mai exact, cum l-ai fi fentat pe lupul cel rau, ca sunt curioasa? I-ai fi dat un ignore, ceva? Eu as fi decazut-o din drepturile parintesti, as fi pus-o pe bunica s-o adopte p-aia mica (de fapt, cred c-a si vrut la un moment dat, dar n-a fost de accord tuta) iar pe the idiot as fi pus-o femeie de serviciu la o multinationala cu 10 etaje.

Published in: on Martie 16, 2011 at 4:09 pm  Comments (2)  

La multi ani si in 2011. Amin!

Published in: on Ianuarie 13, 2011 at 3:31 pm  Comments (1)  

Ultimul talcioc urban pe anul asta. Nu-l ratati!

Published in: on Decembrie 7, 2010 at 4:03 pm  Comments (1)  

Bucatar de placere

Noiembrie 2010. Revista Good Food

Published in: on Noiembrie 30, 2010 at 2:38 pm  Comments (2)  

Asculta, gandeste si da mai departe. Radio Guerrilla. De 6 ani!

Va urma! Intre timp, s-a deschis cartea de urari!

Published in: Fără categorie on Noiembrie 29, 2010 at 10:13 am  Lasă un comentariu  

It’s Scotland it is :)

Forget Mr Bean. Here is something better…

Published in: on Noiembrie 17, 2010 at 3:24 pm  Lasă un comentariu  

Momente speciale cu o parte din familia mea

Published in: on Noiembrie 16, 2010 at 4:24 pm  Comments (4)  

Analiza introspectiva, dar gramaticala. Sau invers

V-ati gandit vreodata ca fiecare dintre noi are o obsesie, sau hai sa ma exprim mai bland, o preferinta gramaticala care tinde sa devina tic? Dupa cum la fel are si o fobie in exprimare pe care incearca sa o evite cu orice pret?
De pilda, mie imi plac mult propozitiile atributive (care incep cu „care” – qed) si apozitiile in nominativ. Imi plac subordonatele adversative ca dau culoare discursului si te mai deraiaza de pe un traseu CARE TINDE SA DEVINA PLICTISITOR (uite si a doua atributiva iesita natural), DAR IMI PLAC SI CELE CONSECUTIVE (uite si adversativa), pe care le folosesc indeobste ca punchline (adica un fel de concluzie neaparat haioasa care iti ramane in cap).
Nu-mi plac gerunziile, desinentele de orice fel, si daca stau bine sa ma gandesc, nici adjectivele pronominale posesive (acordurile in cruce de tip: „baiatul ale carui caiete”… cel putin ma sparg, mai ales in discursurile orale). Iar diateza pasiva e de-a dreptul lame. Imi plac in schimb diateza activ-pronominala( ex: m-am imbracat frumos) si dativul etic (unde mi-ai umblat?). Dar nu pentru ca as fi egotista, sau ceva. Uneori chiar nu ma iau in serios (pe mine, ma, m-).

Published in: on Noiembrie 15, 2010 at 3:30 pm  Comments (4)